Solidari la rau, la bine, mai putin..

Participarea la un training pe organizare comunitară desfășurat la inițiativa Centrului de Resurse pentru Participare Publică mi-a deschis ochii asupra unor aspecte interesante care se referă la modul în care gândim și interacționăm în comunitate.


Un exercițiu simplu și foarte semnificativ ne-a ilustrat cum funcționează comunitățile umane când se confruntă cu o problemă. Ne-am împraștiat scaunele în toată sala iar unul dintre participanți s-a ridicat in picioare pentru a reprezenta „omul rău” (personificarea unui individ sau grup de indivizi care doreau să facă un rău oarecare comunității). Acesta din urmă a fost direcționat în colțul sălii care se afla cel mai departe de scaunul rămas liber, cu scopul de a-l ocupa cât mai rapid posibil, fiind însă forțat, pentru a fi încetinit, să folosească mersul de pinguin. Firește, noi ceilalți, am primit misiunea de a-l împiedica să ocupe scaunul liber prin schimbarea scaunelor între noi, astfel încât să ținem „omul rău” permanent în mișcare.

Am constat în cîteva minute relevanța acestui joc și vi-l relatez tocmai pentru că sunt de părere ca reflectă realități și un mod de gandire care predomină in România. Ce s-a întamplat? Deși aproape toti eram convinși că vom reuși să învingem repede și fără dificultăți, am constat, cu evidentă frustrare, că în primele 5 minute nu reușisem să ținem „omul rău” departe de scaunul liber mai mult de câteva secunde! Apoi, treptat, am început să ne organizăm și să gândim modalități prin care să ne îmbunătățim „performanța”. Cu toată rușinea și fără să exagerez, recunosc că am avut nevoie de câteva zeci de încercări și aproape un sfert de oră pentru a învinge. Și ca să va faceți o idee, printre participanți se numărau lectori universitari, informaticieni, consultanți în accesarea fondurilor europene sau coordonatori de voluntari – în general persoane cu experiență în lucrul cu oamenii și în domeniul ONG...

Concluzia pe care am desprins-o cu toții? Cei care vor să fure, să înșele sau să facă un rău, la modul general, se organizează (de aici, probabil, și sintagma de crimă organizată), lucrează împreună! În schimb, oamenii de bine, cei care vor să îndrepte lucrurile, sunt mult mai rezervați și lucrează împreună sau se coalizează mult mai lent!

Dincolo de DEX, înțelesul și exemplificări ale solidarității în Romînia țin mai degrabă de înfăptuirea de rele decât facerea binelui... Solidaritate, așadar, începând de la mecanicul de locomotivă și magazionerul cu care tratează pentru a vinde motorină pe sub mînă, pînă la traficanți, vameși și polițiști de frontieră când e vorba de contrabanda de țigări; de la administratori de bloc și firme de montat termopane sau termoizolație, pînă la cea între reprezentanți ai autorităților publice și cei ai unor companii private care “colaborează” pentru a realiza caietul de sarcini într-o licitație publică sau, mai grav, între hoardele de mineri și reprezentanții puterii politice, cum am văzut în trecutul recent al României... Ei bine, aceștia găsesc cu toții energia și calea de dialog pentru „a da mînă cu mînă”, a trece peste disensiuni și puncte de vedere diferite ( care se referă la „modul de acțiune”, eventual!) pentru a ajunge la o cale de mijloc, o situație de cîștig reciproc sau “win-win”, cum s-ar spune!

Privind lucrurile într-o nuanță mai pozitivă, pare că noi românii suntem totuși solidari – poate fi vorba de „solidaritate cu cuțitul la os”- și când e vorba de repararea unui rău. Exemple, în acest caz, ar fi mobilizarea oamenilor în perioada inundațiilor din România, a donațiilor făcute în cadrul teledonului pentru victimile tsnumami-ului din 2004, a cutremurului din Haiti (2010) sau a unui caz tragic de boală semnalat de presă.

Cazurile de „solidaritate în bine” – pentru a face un bine – par a fi însă mult mai rare în România. Spun par întrucât, așa cum sesiza și Cosmin Alexandru într-un articol din Revista 22, răul e mult mai vizibil în societatea românească și e posibil ca situațiile în care indivizi sau organizații au reușit să colaboreze și să construiască parteneriate solide, renunțând la orgolii și la egoism, să răzbată mult mai greu în spațiul public românesc.

Trecând peste posibilitatea rezonabilă ca situațiile de acest fel să nu treacă de filtrul mass-media, cred că putem afirma însă că, atât în ansamblu cât și la nivel de individ, societatea românească nu are vocația solidarității, a constructivismului, a colaborării.

Nu sunt persoana potrivită pentru a judeca dacă am avut-o vreodată și am pierdut-o sau lipsa solidarității (spre bine) reprezintă o trăsătura intrinsecă a românilor încă de pe vremea dacilor sau a boierilor uneltitori din vremea lui Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul. În mod cert însă această lipsă reprezintă un simptom al neîncrederii existente între români și a absenței vizibile a mentalității și a simțului de apartenență la o comunitate.

Consecințele sunt fără îndoială nocive și, în fine, apare întrebarea ce este de făcut? Cum se reconstruiește încrederea? Cine este responsabil să facă acest lucru sau, mai românește (din păcate), de la cine să așteptăm asta? Biserică, justiție, politicieni.. sau societatea civilă?

Sunt de părere că societatea civilă are cele mai mari șanse să ofere exemple de „solidaritate în bine” și poate e cazul să o facă din ce în ce mai vizibil. E clar că mediul ONG ne oferă deja exemple semnificative de solidaritate pentru a repara sau a preveni un rău ( Pactul pentru București, spre exemplu, a fost semnat de aproximativ 40 de organizații neguvernamentale care se implică pentru salvarea unor clădiri cu valoare de patrimoniu cultural iar campania Let`s Do It Romania a adus la un loc alte câteva zeci de organizații și mii de voluntari pentru a curăța România de gunoaie). Nu avem însă suficiente exemple de solidaritate pentru a crea și implementa proiecte care să clădească ceva în România, nu să repare.

În acest context aș vrea să remarc parteneriatul construit de Asociația pentru Relații Comunitare, Fundația pentru Parteneriat și Fundația PACT, parteneriat care își propune, într-un final, refacerea încrederii în ideea de comunitate și în puterea comunităților de a-și modela mediul de viață prin înființarea fundațiilor comunitare.

Această inițiativă lăudabilă reprezintă un pas și poate deveni un exemplu că „se poate” și în România. Nu este de ajuns însă, și cu siguranță nu sunt singurul care se întreabă cum putem face mai mult pentru a aduce împreună oamenii care vor binele și care să formeze masa critică necesară pentru a crește ritmul dezvoltării și modernizării României?