Salve!
Cam asta e perioada in care obisnuiesc, cel putin in ultimii 4 ani, sa imi stabilesc obiective pentru anul urmator. Obisnuiesc sau mai degraba imi propun si „trag de mine” sa ma obisnuiesc – inca nu simt ca am transformat activitatea asta intr-un adevarat reflex, inca mai am nevoie sa-mi impun o disciplina.
Dar am ales sa fac asta, nu o fac pentru ca asa fac si altii, pentru ca am vazut in filme (moda americana cu New Year`s Resolutions) sau pentru ca am auzit din vreun training ca „asa e bine”. Pentru mine procesul are si sens si logica, am evoluat de la an la an si ma bucur sa revad cum l-am adaptat si perfectionat incat sa-mi fie din ce in ce mai util.
Nu despre procesul in sine as vrea sa va povestesc azi ci despre o mica ciudatenie pe care am realizat-o acum ceva timp si care mi-a revenit in atentie in perioada asta.
Mi s-a intamplat sa cunosc foarte multi oameni pasionati, care petrec ore in sir la birou, muncesc foarte mult si sunt dornici sa devina lideri mai buni si manageri mai eficienti, oameni care au creat sisteme complexe de lucru cu echipele lor, planificari in sistemul Balanced ScoreCard, instrumente de tracking de obiective sau cine stie ce alta minunatie care sa-i aduca mai aproape de atingerea rezultatelor. Am intalnit oamenii astia atit in AIESEC cat si in alte organizatii si putem vorbi chiar si de oameni „in toata firea”, angajati sau manageri in diferite firme.
Vazand ca sunt atit de multi oameni care investesc atita timp si energie in munca lor (m-am si recunoscut printre ei la un moment dat), m-am surprins la un moment dat intrebindu-ma de ce nu am investi macar o parte din aceasta energie pentru „managementul” propriei vieti?.. Cum de suntem foarte priceputi la a crea „obiective strategice”, KPI si „planuri de actiune” pentru organizatiile in care lucram dar nu suntem dispusi sa facem acest efort pentru vietile pe care le traim?
Spor si voie buna!
